Am facut un an de cand nu m-am mai mutat. Un an de cand stau in acelasi loc si nu am motive sa plec iar. Undeva in capul meu insa, piticul care s-a obisnuit cu stilul nomad se stramba la mine si-mi arata un geamantan in care si-a strans cateva lucrusoare piticesti. Cum ar fi sa te duci iar? Iar eu ii raspund indesandu-l in propriul geamantan.
Ce am invatat din asta? Ca omul nu e niciodata asa cum crede el ca e. Credeam ca sunt statica si totusi cativa ani de du-te-vino m-au facut sa-mi schimb parerea asta despre mine. Nu-s statica pentru ca-mi place sa ma tot mut, sa traiesc printre saci si cutii si perdele stranse, sa ma trezesc brusc in alt decor. Pentru ca mutarea ma obliga sa fac curatenie, sa arunc ce nu-mi trebuie, sa descoper lucruri ingropate si sa ma reindragostesc de ele.
Dar in casa asta ma potrivesc perfect, ca un cintezoi intr-un cires, si nu mai vreau sa plec. E colorata, e luminoasa, am portrete cu familii de iepuri pe pereti si un om de Chesire ( care tine locul pisicii) ce zambeste neterminat printre alge si plante nemuritoare si in curand o sa am si un sevalet. Si e bine.
Piticul nomad e inchis deocamdata in geamantan. Sunt curioasa cand o sa reuseasca sa evadeze.
No comments:
Post a Comment