Wednesday, March 30, 2011

G de la gogosar ambitios

A fost odata o gospodina care punea muraturi. Toata casa mirosea a otet si telina iar porumbeii sunau cu nesimtire la usa cerand boabe de mustar alb. Lucrurile mergeau struna pana cand din plasa a iesit gogosarul ambitios. Gogosarul ambitios nu voia sa fie murat. Era deja acru, cinic si avea un caracter oribil. Locul lui nu era intr-un borcan, ci intr-un scaun important, de manager sau presedinte. Poate chiar de imparat. Cand gospodina a ridicat cutitul ca sa-l taie in bucatati, gogosarul s-a umflat ca broasca rosie, gospodina s-a speriat si l-a aruncat pe geam. Gogosarul rautacios a nimerit intr-un camion, printre niste caramizi. Era fericit si ar fi baut ceva in cinstea evenimentului, dar n-avea la indemana nici macar un capacel de otet de mere. In sfarsit scapase de borcan, isi depasise conditia de gogosar si evadase dintr-un apartament de doar 3 camere. Lumea era a lui.
Cand a ajuns pe santier, gogosarul s-a rostogolit cu maiestrie pana in masina arhitectului. Unde a inceput sa invete meserie. Arhitectul asta era mult mai simpatic decat gospodina si explica clar si frumos. Treaba lui era sa ridice niste monstri din sticla in locul unor parcuri si cladiri vechi. Si a invatat gogosarul cat l-au lasat semintele pana cand a considerat ca stie tot despre constructii si arhitectura.
A participat la o licitatie, a castigat si acum ridica o cladire de birouri undeva prin centru. Iar atunci cand oamenii trec pe langa santier si spun lucruri urate, nemultumiti ca iar se construieste o cladire din otel, fara poveste sau forme frumoase, gogosarul scoate capul pe geam si urla la ei nervos: "Muraturilor!"

Monday, March 28, 2011

In care se arata unde a disparut piticul nomad

Am facut un an de cand nu m-am mai mutat. Un an de cand stau in acelasi loc si nu am motive sa plec iar. Undeva in capul meu insa, piticul care s-a obisnuit cu stilul nomad se stramba la mine si-mi arata un geamantan in care si-a strans cateva lucrusoare piticesti. Cum ar fi sa te duci iar? Iar eu ii raspund indesandu-l in propriul geamantan.
Ce am invatat din asta? Ca omul nu e niciodata asa cum crede el ca e. Credeam ca sunt statica si totusi cativa ani de du-te-vino m-au facut sa-mi schimb parerea asta despre mine. Nu-s statica pentru ca-mi place sa ma tot mut, sa traiesc printre saci si cutii si perdele stranse, sa ma trezesc brusc in alt decor. Pentru ca mutarea ma obliga sa fac curatenie, sa arunc ce nu-mi trebuie, sa descoper lucruri ingropate si sa ma reindragostesc de ele.
Dar in casa asta ma potrivesc perfect, ca un cintezoi intr-un cires, si nu mai vreau sa plec. E colorata, e luminoasa, am portrete cu familii de iepuri pe pereti si un om de Chesire ( care tine locul pisicii) ce zambeste neterminat printre alge si plante nemuritoare si in curand o sa am si un sevalet. Si e bine.
Piticul nomad e inchis deocamdata in geamantan. Sunt curioasa cand o sa reuseasca sa evadeze.

Wednesday, March 23, 2011

U de la urechi speciale

Urechile mele au inceput sa se trezeasca la realitate. Ori am din nou auz bun, ori devin varcolac, se stie ca varcolacii au auzul mai fin decat lupii. Am inceput sa aud zgomotul de ac care cade la cativa kilometri, torsul pisoiului intins pe un aparat de aer conditionat pe blocul de vizavi, fosgaitul perilor aspri de mustata ai cetateanului care bea cafea dintr-un paharel de plastic, scartaiturile curelelor de la blugii celor ce merg pe strada. Noaptea ma trezesc cu sentimentul ca sunt in mijlocul unui bombardament atunci cand pica frunzele din lamaiul bolnav si pot sa aud chiar si cum se desurubeaza singur un surub nepotrivit al mesei pe care sta calculatorul.
Sper totusi ca e vorba de o noua super-putere si ca nu devin varcolac. Pe langa multe alte defecte, varcolacii au par sur in urechi si nu vreau sa ma duc sa ma epilez in urechi, cred ca e foarte dureros.

Wednesday, March 16, 2011

Butoane care ar trebui sa existe

Butonul de teleportare evident ( pus langa interfon, la usa de la intrare, sa fii nevoit cand te teleportezi sa nu agati in timp ce dispari si un tenis in plus sau o esarfa), butonul de dezbracat in 3 secunde si de demachiat, butonul de stins sonorul ( sau inchis urechile, cand nu mai vrei si nu mai poti sa auzi anumiti oameni, pac, nu-i mai auzi), butonul adevarului ( daca ai prea multi oameni in preajma care mint apesi butonul si toate minciunile iti sunt traduse in adevaruri) o telecomanda cu buton care aduce lucruri mai aproape ( bluza din balcon, barbatul din noua zeelanda, cainele fugar) butonul care are grija ( uneori ai nevoie de cineva care sa te bata la cap, sa-ti aduca aminte, mai mult decat un reminder totusi, un buton grijuliu dar nu pisalog) butonul stietot care iti spune lucruri bune ( cand nu mai poti, apesi butonul si afli ca peste 2 zile ti se va intampla ceva ultra-fantastic de bun, sa mai ai doar un pic de rabdare si sa fii foarte atent. cine vrea si poate suporta, poate sa aiba si buton care iti spune lucruri rele dar doar daca sunt foarte specifice. de exemplu nu te duce pe bulevardul ala ca o sa-ti cada copacul in cap. nu vreau sa-mi spuna doar ca o sa mi se intample ceva oribil ca sa nu pot dormi noaptea de suparare).

Super-puterea mea

Gripa m-a lasat fara energie dar m-a inveselit subit. Am observat eu ca sunt mereu vesela atunci cand nu mai am putere sau chef, asta e una din ciudateniile mele si probabil mecanismul meu de adaptare cel mai avansat.De fapt e super-puterea mea.
Cand o sa incep sa-mi caut din nou loc de munca o sa-mi fac un CV special, unde o ma laud mai ales cu faptul sunt un om vesel chiar si cand ceasul suna ora neagra a disperarii ( probabil o suta de angajatori o sa rada de CV-ul cel special, dar ei oricum nu-s minunati si nu vreau sa lucrez in astfel de locuri).
Pentru ca sunt un om vesel nu-mi gasesc prea des locul avand in vedere ca oricum traiesc intr-un nor negru, unde oamenii se trezesc dimineata cu sprancenele incruntate si nervii in pioneze.
Sunt de multe ori de o suta de ori recunoscatoare pentru fiecare om care-mi seamana si cu care reusesc sa stau si sa rad, fara griji si fara probleme. Veselia e o super-putere pe care eu credeam ca o are toata lumea, dar se pare ca e mai rara decat ziceau statisticile.

Sunday, March 13, 2011

R de la raceala ( povestea omului vesnic racit)

Omul vesnic racit nu mai arata de foarte mult timp ca un om obisnuit. Are parul mereu valvoi si incurcat, pentru ca sta mereu in pat, rapus de febra dar are ten palid si frumos pentru ca transpira mereu, ca un suedez intr-o sauna. Din nas au inceput sa-i creasca servetele, pentru ca si-a suflat prea mult nasul si in timp i-a crescut o glanda mentolata care secreta servetele de unica folosinta. Unii colegi, mai rautaciosi, nici nu-si mai cumpara servetele, vin si se servesc singuri din rezervorul lui.
Cand omul vesnic racit merge pe strada, servetelele albe de la nas flutura ca niste steaguri diafane, lasand in urma o aroma mentolata de eucalipt si paracetamol care aduce aminte de febra si gust acru de vitamina c, facandu-i pe cei din jur sa-si pipaie ingrijorati gatul "oare ma ustura si pe mine amigdalele?".
Omul vesnic racit e mereu un pic trist, un pic melancolic, pentru ca are mereu o bariera de corali rosii in gat. In loc de scheleti in dulap, are carcase de virusi puse cu grija pe umerase. Si atunci cand telefonul suna "haide sa ne imbatam" omul vesnic racit vede cu ochii mintii paharul de bere rece, simte racoarea lui in gatul lui usturator, si se cutremura, isi mai pune un fular si spune cu voce haraita "nu pot, iar am racit".

Wednesday, March 09, 2011

O camera din trecut

Patul avea la capat o lada, un sertar si un dulap mic. In lada ma ascundeam cand ne jucam. In dulapul mic se gasea o pereche decolorata de coarne de cerb si mirosea amarui, a lemn vechi, acte ingalbenite, medicamente expirate si chihlimbar, pentru ca intr-o cutie se gaseau si niste bucati mari de chihlimbar auriu stins, in care dormeau niste frumoase adormite furnici. Tot in camera se mai gasea si un pocal vanatoresc, din bronz. Genul de pocal din care beau boierii dupa ce vaneaza mistreti si in care uneori se mai picurau si cativa stropi de otrava. Eu ascundeam caramele englezesti. Dar cand nici eu, nici boierii, nu foloseam pocalul, din filodendron cobora cate in paianjen gospodar si-si cosea repede un labirint in el, cu Minotaur cu tot.

Friday, March 04, 2011

Manifestarile lui "te iubesc"

Yeti arunca manios cu bulgari de zapada. Lupii musca. Plantele se inclina intr-o parte. Gogosile se umfla. Clatitelor le apar pete. Ciupercile otravitoare devin pentru un minut comestibile. Bebelusii trag de par. Mestecenii se latesc. Carasii aurii scuipa diamante invizibile. Televizorul face purici. Bulgarii isi baga nasul in trandafiri. Piticii bat uriasi. Cartile se deschid. Printesele spala farfuriile de la cina. Cainii se abtin sa nu explodeze de fericire. Pisicile zic "mda". Oamenii obisnuiti tac, se inrosesc si-si ascund mainile tremurande in buzunare. Oamenii neobisnuiti tac, se fac palizi si-si ascund mainile si picioarele tremurande in buzunare.

Thursday, March 03, 2011

Ce-mi place pe aici, pe la mine

Ca am iar energie si pofta de facut un milion de lucruri. Iarna asta am fost ca o leguma care incerca din greu sa-si depaseasca biata conditie. Si acum ma simt ca si cum in sfarsit am reusit sa o depasesc!
Ca am iar multe idei. Trebuie sa scriu un post despre cum e sa devii om fara idei, cu intuneric in cap si sa ramai asa cateva luni bune. The horror!
Ca ma dez-bursucesc si cunosc multi oameni noi. Incetul cu incetul, bineinteles, bursucul nu are cum sa devina animal social peste noapte.
Ca-s vesela fara motiv.
Ca d-abia astept sa vina aprilie, asta e ultima mea luna de om angajat in publicitate, si incepand cu aprilie o sa am o perioada de om in reconstructie, care-si cauta alte drumuri. Si s-ar putea sa iasa prost, dar si ce daca, parca am trait intr-un sertar pana acum si in sfarsit risc sa-mi mut fundul intr-un loc mult mai frumos.
Ca iar risc. Aveam de mult timp in suflet un jucator profesionist de casino care d-abia astepta sa riste un pic, pe rosu.
Ca-s sanatoasa, ca nu seman cu un urangutan, ca nu-s cinica, ca nu-s amarnica, ca am presiune la robinetul de apa calda de la baie si ca imi revine memoria si nu ma mai intreb de mii de ori daca am lasat fierul de calcat in priza.

Aceasta nu este o recenzie de film

Marti, de 1 martie, la invitatia Cristinei ( mi-a parut tare bine de cunostinta :) ), m-am dus sa ma uit la filmul "Buna, ce faci?" alaturi de inca alte 49 de bloggerite. Eu ma duc sa vad cam toate filmele romanesti care apar la cinematograf, pentru ca simt ca e mare nevoie de sprijin si suntem cat p-aci sa facem in sfarsit filme si pentru public, nu numai pentru festivaluri si critici. Filme usoare, cu personaje care-ti plac, care nu dureaza prea mult, care au o poveste, de la care pleci bine-dispus, cu floricele de porumb prin buzunare. "Buna, ce faci?" e un film colorat, care deschide drumul unor astfel de filme. Nu-i un film perfect dar n-am de gand sa-l critic, important e am ras destul de des si nu mi-a venit sa casc in timpul lui. Si e clar ca e un film mai degraba pentru fete, decat pentru baieti :)
Sunt sigura ca acusica, mai curand decat credem, or sa apara in sfarsit si filme romanesti cu personaje in care ne regasim, filme cu happy-end-uri ca la carte, poate chiar si comedii cu zombie, care asediaza Bucur Oborul, poate chiar si filme bizare, fantasy, sau, si mai bine, filme facute dupa carti romanesti. D-abia astept! :)