Wednesday, October 31, 2007

A avea sau nu bormasina

De ce nu am si eu un prieten care sa aiba bormasina si cu care sa pot discuta despre viermi? :( Par amanunte, dar cine are calitatile astea mici, de obicei e un om ok din cap pana-n picioare. Mi-e foarte dor de un fost coleg de facultate, era un prieten minunat. Si caruia chiar nu mi-a fost rusine sa-i marturisesc ca ma uit la Alias. De fapt cred ca a fost singurul care a stiut asta despre mine. Bine, el si acum toti oamenii de pe internet
Puteam vorbi despre absolut orice. Daca imi amintesc bine, pe atunci toata lumea judeca pe toata lumea mult mai putin. De aceea era asa usor sa te imprietenesti si sa ai ce vorbi cu multi oameni.
De fapt mi-e foarte dor de ultimul an de facultate. Nu a fost un an perfect, dar am fost mereu vesela si entuziasta si fericita si frumoasa, mai frumoasa ca in anul ala nu m-am simtit vreodata. Si toti cei din jurul meu erau la fel ca mine ( sau eu eram ca ei). Asa ca anul ala o sa fie mereu un punct foarte luminos si cald in mintea mea. Si-mi mai amintesc ca anul ala a fost cel mai plin an de vrabii si randunici din viata mea.
Evident, pot foarte bine acum sa ma duc sa-mi cumpar o bormasina, tot imi doresc mult una de multa vreme. Ce o sa urmeze apoi? O sa devin din ce in ce mai independenta, o fiinta care nu mai are nevoie de nimeni si nimic, pentru ca nu exista nimic pe lumea asta ce nu poate avea sau face. Si o viata plina de surogate.
Mi-e dor de Iulia :(

Tuesday, October 30, 2007

Motanii, ca (unii) baieti(i)

Este un motan mare, negru si frumos. Apare la geam si incepe sa vibreze; dimineata am crezut ca suna telefonul, dar nu, era motanul care tropaia si torcea. I-am dat 2 feluri de mancare si l-am scarpinat pe cap, sub barbie, chiar si pe nas, sub ochii pisicului meu care fierbea de indignare.
Iar el, magarul, ce credeti ca a facut? Mi-a facut pipi pe geam :|

Monday, October 29, 2007

Post care se termina intr-o piatra

Cand nu ma simt in stare sa scriu un post, cand imi vine sa renunt la scris in vazul lumii, pun linie de la capat si cumva literele urmeaza constiincioase aceste linii.
-Azi mi-a venit sa plang citind un post despre moartea unei strabunici. Bunicuta aceasta facea pizza, glumea mult si avea un suport de creioane care ii semana foarte mult.
-Usa de la camera mea scartaie ca:
a) o nava spatiala care decoleaza si-si pierde suruburile pe un meteorit
b) o usa de casa bantuita, unde tranteste cu furie o fantoma o cana pe masa
-Ne-am imprietenit ieri cu cativa dintre motanii imbuibati ai cartierului. Unul dintre ei, tigrat si chipes, cu gura mare, a devenit preferatul meu. Foarte politicos, a bagat un cap pe usa deschisa, dar nu a intrat. Era murdar pe picioare si nu se cadea.
-Nu-mi prea arde de scris zilele astea, o sa fac mai multe poze. O sa vedeti scafandri, leucoplaste care oblojesc si un curios portocaliu care sta mereu la geam.
-Viata mea e atat de frumoasa atunci cand nu ma opresc, pierd timpul si oftez fara sens. In ultima vreme mi-a fost foarte dor de perioada cand eram doar un cititor de bloguri, cand urmaream jurnalele unor adolescente din Japonia si America si siteuri tampite, prost facute, cand nu spuneam nimanui cine sunt si ce sunt. Apoi am inceput sa scriu si chiar ma simt minunat si e minunat sa-i las pe altii sa stie cine sunt si sa nu-mi fie rusine sau frica sa spun lucruri personale, dar nu chiar atat de personale incat ceilalti sa se simta jenati ca le citesc. Sunt o persoana destul de inchisa si e frumos cand deschid armura. Dar uneori mi-e greu, nu conteaza motivele si-mi vine sa renunt cam de 10 ori pe saptamana. Cum e cu lumea de pe net? Cam ca in linia de jos.
-Uneori gasesti pe o pajiste cu iarba deasa si stralucioare, ca un spate de caine verde, bine hranit, o piatra lucioasa si te miri si te intrebi cum de exista acolo, pe suprafata aceea perfecta si moale. Sunt pietre bune si pietre rele, pe unele chiar poti pune capul si iti vine sa le colectionezi, altele sunt din cu totul alta poveste si nu-si dau seama cat de rau pot face impiedicand oamenii sa-si vada de drum. Pe pietrele astea le-as trimite la niste intalniri gen AA, unde sa inceapa sa se constientizeze si sa inceapa fiecare sedinta spunand: "Buna, numele meu este Jules si sunt o piatra care juleste".

Thursday, October 25, 2007

Reprosuri vechi si noi

Vorbesc prostii pe messenger cu Iulia. Despre cum o sa colaboreze cu Formula As si o sa scrie o rubrica despre excursii, semnata Iulia Excursionista. Avand in vedere ca eu ma pricep la scrisul despre nimic, cred ca ar fi potrivit sa semnez Irene Nimicitoarea.

Sa vorbesc prostii este ocupatia mea preferata zilele astea. Si, de fapt, unul din reprosurile care mi se aduc adesea: ca ma pierd in amanunte si aberez, ca pot deveni usor neserioasa.

Eu primesc multe reprosuri; cateodata am impresia ca nimic din ce fac eu nu e bine. E o senzatie adolescentina inconfortabila, care te face sa te simti nelalocul tau langa multe persoane. Devine chiar lege: cu cat incerci mai mult sa-i accepti pe ceilalti asa cum sunt ei si sa nu iei personal diferentele dintre voi, cu atat acesti ceilalti vor incerca sa te schimbe si-si vor manifesta ori de cate ori pot nemultumirea fata de tine. Sunt reprosuri mici, de cele mai multe ori neimportante, de si mai multe ori inutile, cantitatea lor impresionanta le face insa sa conteze atunci cand nu ar trebui.

"nu stii sa tai o portocala, stilul tau de a taia portocale este urat, complicat si ineficient"
"nu-mi place cum tai painea, ce fel de om taie painea asa?"
(n.a.: de fapt mi se zice mereu ca nu ma pricep sa tai nimic, se pare ca nu am stofa de macelar si pace iar o fata care nu are stofa de macelar nu are farmec, nu-i asa?)
"nu mai folosi cuvinte oribile gen "urdori", "caraghios" sau "spooky"
"de ce nu scrii despre sex? scrie despre cum faci tu sex!"
"nu-ti mai calca hainele zilnic!"
"de ce stranuti minimalist! parca te prefaci!"
"muzica pe care o asculti tu sucks!"
"nu mai face zgarie-nori din haine, o sa se darame peste tine"
"nu stii ce inseamna sa fii autoritar"
"imaginatia ta ma plictiseste"
"nu pot sa port cu tine o conversatie logica, mereu divaghezi"
"accentul tau englezesc este groaznic"
"nu "
n
u

Wednesday, October 24, 2007

Sarind peste garduri

Cam o data pe saptamana poarta se blocheaza si nu pot sa o deschid, asa ca sar gardul. Ma uit in dreapta, ma uit in stanga, imi pun ghiozdanul in spate si sar, de obicei exact in momentul in care trec pe strada oameni respectabili si bogati, indreptandu-se catre masinile lor luxoase.
In 27 de ani am sarit prea putine garduri. Daca nu e un gard prea inalt sau dificil, e minunat sa ma arunc pe deasupra lui si mai ales sa-mi incep ziua facand asta. Raman cu un zambet apoi. Mi-ar placea sa se desfiinteze toate portile si toata lumea sa faca "hop" de mai multe ori pe zi.

Monday, October 22, 2007

Obiecte fara nume

In caz ca nu stiati, liftul are un semafor pentru etaje. Ii zic semafor pentru ca eu nu stiu cum se numeste lucrul ala aflat deasupra butonului cu care chemi liftul. Daca nu ar fi triunghiurile sau sferele alea colorate, puse acolo ca sa-ti indice daca liftul coboara sau urca, etajele s-ar tulbura ( au o natura foarte senzuala) cand liftul le-ar atinge si ar fugi, incurcandu-si ordinea. Etajele sunt de asemenea si niste iele in devenire si incearca mereu sa amageasca si sa opreasca timpul si liftul in loc. La parintii mei in bloc, etajele 2 si 7 sunt ielele cu cea mai mare experienta, care reusesc sa obtina ceea ce-si doresc. Noaptea, daca esti atent, iti pun piedica si incearca sa te aduca ofranda casei dragului lor lift.
Ma bucur ca acum nu mai sunt nevoita sa merg des cu liftul, mi se pare un loc inspaimantator.

Thursday, October 18, 2007

Stau pe peron si ma uit cum trec trenurile

( In loc de cuvant inainte) Il ascult cantand pe Fred Astaire ( pe care nu-l puteam suferi cand eram mica) si ma minunez cat de bine i s-ar fi potrivit numele de Florinel.
Am 1, 234 posturi, cu asta stric insa ordinea.
Nu-mi place ordinea, insiruirea, enumerarea. Ordinea este in mintea mea un sir de margele plictisitoare, din alea de plastic, care se poarta cu dresuri comuniste si rochii plisate rosii, din material aspru si scamos.
Mi-ar placea sa fie totul alandala, intors pe dos, sa nu gasesc niciodata ceea ce caut dar sa gasesc in schimb altceva si sa pot inlocui. Asta e un post pentru cei care ma cred organizata si planificata, pentru ca le-a fost mai comod sa puna o eticheta la prima vedere, decat sa stea si sa observe.
Nu prea mai exista observatori, care sa stea picior peste picior si sa se uite atent la tine si eventual sa ia notite, sa faca schite si masuratori.
Acum toti se grabesc, fiecare face tot ce-i trece prin cap "aici si acum", de parca maine va fi sfarsitul lumii, se grabesc sa faca zgomot, sa ia cu amandoua mainile tot ce doresc, sa sara de pe o insula pe alta, fara sa-si ude tivul pantalonilor in ocean. Pacat, prin goana asta nebuna au trecut toti cautatorii de aur si cei mai multi nu s-au ales cu nimic. Nu mai vrea nimeni sa construiasca nimic, pentru ca viata e scurta si batranetea vine repede, ca un somn fatal.
Mie imi place dezordinea, imi pare rau insa ca multi confunda dezordinea cu neseriozitatea. Sa fii spontan nu inseamna faci pe moment, ceea ce numai tu-ti doresti, impreuna cu altcineva, sa te razgandesti din ora in ora. Ce greu e sa gasesti oameni dezordonati, din acelasi univers cu tine :(

Wednesday, October 17, 2007

"What a moon, what a night, what a boy"

Drumul vechi spre casa era lung si destul de urat. Dar merita pentru ca din cand in cand, dar destul de des incat sa nu pot trece cu vederea coincidentele, vedeam la Victoriei la metrou un baiat atat de dragut incat m-as fi uitat toata ziua la el, as fi oftat si apoi m-as fi uitat la el toata noaptea.
Il vedeam mai degraba noaptea, decat dimineata, exact in zilele cand aratam cel mai prost si eram foarte obosita. El era mereu serios, incruntat si cu ochi rosii ( mai putin dimineata), cu casti mari la urechi si tenisi incredibil de hidosi. Si in toata multimea aia de oameni resemnati, ca un sir de detinuti care marsaluiesc pe langa Nil si miros a otet de mere, el era o intamplare foarte placuta. Pentru ca mie imi place sa ma simt atrasa fizic toamna de oameni necunoscuti. Este un anotimp foarte potrivit pentru asa ceva si pentru transformat atractia fizica in ceva mai mult. Sunt genul de om care-si traieste marile iubiri in frig, vara nu-mi prea prieste si nu prea priesc nici eu nimanui.
Dar acum drumul mi s-a schimbat si la Victoriei se urca numai oameni cu priviri senine, incaltati cu pantofi decenti, care nu asculta muzica.

Tuesday, October 16, 2007

Ce ascund hainele

Mie imi plac hainele pentru ca ascund mistere si pentru ca apara corpuri atat de fragile, imperfecte si dragi, burti ca niste bomboniere si sani inegali, genunchi in forma de stilouri si cicatrici triunghiulare, paduri de conifere de par si degete chircite, care par ca stau pe vine. Va dati seama cat de usor sunt de manipulat aparentele daca un strat atat de subtire de material ne arata un altfel de desen?

Dar hainele ascund si jocuri. Te imbraci si pastrezi aparentele, dar intre tine si corp mai exista o lume unde tu esti conducator si tu decizi tot ce se intampla acolo; iar ceilalti ar putea afla- un mic accident si toti ar afla, dar de obicei nu sunt in stare sa stie ceva. Si tu poti sa zambesti enigmatic pentru ca nu stie nimeni ca tu nu dai doi bani pe curele si porti la blugi cordon de halat, ca ai un maieu facut dintr-o hartie dintr-un caiet de matematica sau sosete cusute cu mina lunga de pix, pentru ca ac nu ai si merceriile sunt rare. Poti da zilnic reprezentatii pe corpul tau, pentru orice fel de public, fara ca oamenii sa stie ca asista la un spectacol.

Uneori mai ca-mi pare rau ca exhibitionistii sunt asa de plictisitori si neoriginali atunci cand isi flutura drapelul personal. Poate ca daca s-ar inveli in staniol sau sclipici sau orice altceva, ar deveni mult mai populari. Desi probabil ca atunci nu s-ar mai numi exhibitionisti, ci artisti :D

Uneori insa hainele nu numai ca-l fac pe om, dar il si coplesesc pe om si omul devine ceea ce poarta. Azi am vazut o tabla de sah conducand vijelios o masina plina de chipsuri.

Monday, October 15, 2007

L

Viata mea e un sir dezordonat de litere intre A si Z. Indiferent ce se va intampla, exista niste scopuri pe care mi le voi indeplini, mai devreme sau mai tarziu si care sunt acolo, de neclintit. Este atat de bine sa stiu ca asa se va intampla si e asa de bine sa ma uit in urma si sa vad ca asa a fost si pana acum. Pana ajung insa pe S, ma mai plimb pe ghetarul asta de L, beau ceai, citesc forbes.com si ma gandesc ce mai e de facut.
Daca nu-mi voi indeplini dorintele, o sa fie vina mea si numai a mea. Chiar daca imi va cadea un bolovan in cap la un moment dat si ma va lasa fara simtul muzicii, al desenului sau al jucatului, chiar daca un virus fatal ii va face pe toti din jurul meu sa-mi zica "nu" sau "nu poti" la fiecare miscare, chiar daca la un moment dat voi ramane fara bani, pe drumuri, pentru ca-mi voi da toate economiile pe un costisitor echipament de astronaut, chiar daca o sa vina oameni si o sa-mi sara in spate si o sa ma considere un pres, chiar daca de 3 ori pe an o sa ma loveasca tot uratul din lume si din cand in cand o sa raman singura si a nimanui, chiar daca uneori nu o sa ma plac si o sa ma inchid fata de mine insami.
Problema este ca sunt atat de multe de facut si atat de multe imi plac, incat nu prea stiu ce sa aleg. Mi-as dori sa am timp sa am peste 3 meserii si sa le schimb din 3 in 3 ani. Oricum scrisul o sa-mi ramana mereu, ca un pat la care ma intorc sa ma odihnesc in fiecare noapte.

Wednesday, October 10, 2007

Cyclops


by Jaime Pitarch

Ati observat ca de pe strazi au disparut ciclopii si ca soricarii sunt si ei din ce in ce mai rari?

Monday, October 08, 2007

Despre un scaun

Unele povesti iti trec prin fata si nu ai cum sa nu le observi. Sunt povesti care nu au morala si poate nu-ti raman in cap mai mult de o saptamana, dar e bine sa te uiti la ele cum trec si sa nu le intorci spatele.

Sambata dupa-amiaza, in timp ce stateam intr-o statie si ma uitam la o macara mare, turcoaz (macara sau aparat imens de forat, nu stiu ce era), a trecut pe soseaua goala Costel. Costel este taximetrist. Are un fel de caruta-roaba careia ii sare mereu roata, pe care scrie: "taxi. costel furiosu. tarif 50 ( nu mai stiu 50 de ce) pe ora". La ora aceea nu era nimeni in taxi, doar un scaun. Pentru ca, desi furios, Costel mergea foarte incet si poticnit, am putut sa observ bine scaunul client. Era un scaun obisnuit, de moda veche, semana perfect cu scaunele din piesa "Titanic Vals". Probabil se ducea intr-o vizita, imbracat ca un musafir, asa cum numai oamenii batrani se mai tin de obiceiul asta ( eu cred ca in curand o sa dispara musafirii si vizitele pentru ca nimeni nu se mai deranjeaza sa se aranjeze cand se duce in vizita, din contra, eu una ma dez-aranjez cand ma duc pe la cunoscuti si imbrac tinutele cele mai decadente din garderoba mea... a, da, si nimeni nu mai aduce flori, in afara evident de oamenii batrani care aduc crizanteme cand pica ziua nepoticii, toamna)
Acest scaun avea palaria trasa pe nas, costum maro, cu dungi fine, ghete lustruite de o crema de ghete foarte veche, expirata de vreo 10 ani. Era singur pentru ca perechea lui, o scaunesa cu rochie tapitata cu trandafiri japonezi, murise demult, de batranete si lemnoporoza, in ghereta vanzatoarei de bilete de la Scala.
Costel a trecut mai departe cu scaunul, pe langa macaraua turcoaz si nicicand nu am vazut doua obiecte si lumi mai diferite. Parca l-as fi vazut trecand pe ultimul musafir.

Colica melan

Aseara, pe la miezul noptii, R. se apuca sa faca friptura, S. se ducea la cumparaturi si eu ieseam sa matur frunzele ude de pe scara. Nu stiu cum, dar simt cum ma preschimb in fiinta de noapte si imi pierd diminetile. E o toamna invers.
Cel mai ciudat este sa te vezi cum te schimbi, sa fii constient de toate pierderile si castigurile. E un sentiment bizar pentru ca-ti schimbi pielea modului de-a fi, o simti cum aluneca si uneori te doare. Ma simt mereu somnoroasa, blanda si fara chef de cearta, imi vine sa cer mereu imbratisari. Ce pacat ca multe imbratisari sunt din carton, fals calduroase si din cauza umezelii te imbolnavesc de pneumonia genelor.
Ce pacat e uneori sa fii constient, mi-ar placea sa ma mint mai usor, ca atunci cand aveam 17 ani :(
Ce pacat ca ma simt siropoasa si depresiva intr-o zi care ar putea fi atat de frumoasa.

Wednesday, October 03, 2007

Iar despre deblocare


Un tag care-mi place mult, primit de la Noper.
Trebuia sa scriu o scurta povestire pornind de la desenopoza de mai sus.
La mine "cum ne vin ideile" s-a transformat in "cum scap uneori de ceea ce ma blocheaza" ( cred ca am o obsesie cu subiectul deblocarii).

Totul incepe cu o invitatie trimisa pe tava tuturor inutililor enervanti din capul meu, carora le place sa blocheze usa cu papucii lor mari si sa aiba ultimul cuvant sec. Ei sunt chemati la un spectacol in Marea Sala a Operei Mele Nationale, acum cladire dezafectata. De obicei pica in plasa toti domnii si toate doamnele de conditie buna care imi ocupa abuziv capul si uita sa plateasca chiria si intretinerea. Ei se manifesta politicos, luand loc in lojele acoperite de catifea rosie, murdara si roasa. Doamnele isi fac vant cu evantaiele imense, care nu le incap perfect in poseta si-si lauda pantofii vienezi. Domnii se duc in fumoar, isi pierd manusile din piele de culoarea untului si se lauda cu statutul lor de abuzivi. Toti se intreaba cine va canta si cine va fi dirijorul, apoi se plang pentru ca nu au gasit sa cumpere programe. Apoi eu ma duc si dau drumul in sala la vipere, lupi si monstri facuti din ace de cusut...
In goana lor deschid toate usile, ferestrele si dulapurile. Unii reusesc sa se intoarca, altii nu se mai uita inapoi si se duc sa se instaleze in alte capete, in Florida.

Taguiesc in continuare pe oricine vrea sa-si deseneze propriul mod de deblocare sau sa scrie despre el.

Monday, October 01, 2007

Agentia Reuters informeaza ca

Pe cand toti oamenii au teluri mari, importante, singurele mele teluri in viata sunt transformarea unui perete in ceva gras si impodobit, intr-un perete gen gaina-faloasa ( nu ma pricep sa explic, o sa vedeti voi ce am vrut sa spun mai incolo) si realizarea unui paravan personalizat pentru geam. Ar fi prea simplu sa pun jaluzele!

Am o camera prudenta, plina de lucruri inutile.

In noua mea casa este curent. Timpul flutura foarte rapid. In fiecare seara se face ora 1 noaptea cat ai zice "peste". Iar eu citesc "Insemnarile unui criminalist" de Dumitru Ceacanica. Este o carte veche necomunista, cu infatisare comunista, scrisa in stil comunist, care mi-a amintit puternic de atmosfera vremurilor cand orice manual incepea cu un portret. Mi-a facut pofta sa citesc carti cu capitanul Roman :D.

Ma incanta ideea ca o sa creez un concept de campanie ce va trebui aprobat de un profesor de la Harvard Business School. Mi se pare interesant: e ca si cum lumea unei propozitii se va lasa evaluata de lumea unei ecuatii. D-abia astept, in marea parte a timpului nu prea am parte de provocari asa cum imi plac mie. Trebuie sa-mi gasesc o meserie care sa ma lase sa-mi scot lumea la aer curat ( ca astronaut nu o sa devin niciodata, trebuie sa fiu realista, sunt prea proasta la matematica).